Am citit un interviu luat de Marius Chivu scriitorului irlandez Will Self. Foarte interesant. M-a frapat faptul că scriitorul a declarat că nu mai citeşte ficţiune. N-am auzit până acum de cineva care să se oprească din citit. Poate numai cei care nu au citit nimic, dar nici ei deoarece nici n-au început. Nu există oameni care să se poată lăuda că au citit toate cărţile care s-au scris până acum. Nici măcar toate capodoperele sau macar si-ar gasi alte jocuri cu care sa-si umple timpul, cum ar fi niste jocuri cu masini.

Nu mai spun că foarte mulţi cititori aleg cărţile la întâmplare, neinteresându-i cele valoroase, validate în timp. Mulţi se lasă conduşi de reclamă. Iată de exemplu Barbati care urăsc femeile, primul volum din trilogia Millenium de Stieg Larsson, o carte foarte prost scrisă din toate punctele de vedere.Văd că a apărut şi volumul al doilea: Fata care s-a jucat cu focul. Şi dacă ar avea tot timpul din lume nu şi-ar sacrifica vremea de trăit în favoarea lecturii.

Alt câştig ar putea fi obţinerea unei liniştiri interioare, a unei înţelepciuni şi unui calm caracteristic oamenilor care–şi sprijină formaţia pe asimilarea unei culturi solide. Ce-ar fi să-l vedeţi la televizor pe Gabriel Liiceanu vorbind pe o temă oarecare consultându-şi din când în când mesajele de pe mobil şi urlând : „Iar mi-a trimis un bou un mesaj!”. Sau aruncând cu telefonul spre cameră. Will Self spune că nu va mai citi ficţiune însă se va concentra pe cărţi de anumite specialităţi. Eu nu cred că un cititor împătimit va renunţa vreodată la această plăcere. Nu-i aşa ?

Euforie

M-am trezit mângâiată de soare.. Mi-a fost dor de el. M-am trezit alt om, mă simt alt om.

Ieri a apus un suflet care a cunoscut dragostea. Dragoste în care credea că e pură, reciprocă şi veşnică. Sună hazliu, nu ?! Da, avusese parte de afecţiune reciprocă, însă nu şi dragoste reciprocă. Abia la sfârşit îşi dăduse seama că făcuse algebră superioară: tot aduna unu cu nimic şi găsea doi! – Fusese un apus violet, intens, de zile mari!

Să analizăm.. dragostea – ce reprezintă ? Trebuie s-o simţi, sigur.. în linii generale, dragostea se rezumă la încredere, obişnuinţă, prietenie, sentimentul că fără persoana dată (oricum ar fi ea şi cât de tare te-ar deranja anumite apucături ale acesteia) nu poţi trăi, nu te poţi bucura de succese, iar când ţi-e rău, durerea e dublă. Pe parcurs, dragostea creşte în iubire.  Iar acest sentiment e veşnic, adică până la moarte, în cazul nostru.

Acel suflet a murit împăcat, căci simţise dragostea. Deşi n-a fost reciprocă; s-a bucurat că a avut norocul să o întâlnească fiind în viaţă şi a murit cu zâmbetul pe buze.  Deşi n-a înţeles multe, s-a resemnat cu gândul că poate cândva, cumva îşi va primi răspunsurile.

Cum se poate schimba o persoană peste noapte ? Cum poate acel sentiment, promis să fie veşnic, să dispară.. aşa, simplu, baţ şi nu-i! ? Uitarea îi este specifică omului, dar.. Promisiunile şi vorbele aruncate în vânt nu fac bine. Deşi la momentul când le zici, într-adevăr simţi că eşti dispus să o faci, trebuie să ai grijă ce tot îndrugi acol’ – mai sunt oameni creduli (lucru straniu în ziua de astăzi, nu ?).

Nenea Marqez m-ar contrazice probabil. El zicea că dacă cineva nu te iubeşte la nivelul aşteptărilor tale, nu înseamnă că nu te iubeşte deloc. Poate. Însă există anumite lucruri care nu se acceptă, nu se fac atunci când simţi ceva atât de magic. Lucru elementar!

Îmi tot răsună în urechi piesa „Nicest thing” (Kate Nash) – e atât de naivă şi dulce. E  ft fain să ştii că cineva, undeva împărtăşeşte aceste dorinţe, nazuri copilăreşti şi, iarăşi, atât de dulci..

**

Mă tot gândeam că sufăr de o boală a sistemului nervos. N-am halucinaţii, dar uneori par a fi deţinând mai multe personalităţi.

Mi-e teamă să pierd eul  meu.. dar n-o voi face – sunt alt om. Sigur că nu mă voi rătăci mai mult. Lecţia a fost învăţată şi a câştigat eul meu lupta – cel puternic, cel care îşi înghite saliva de emoţie şi n-o mai spulberă prin univers. Un „eu” ce întâlneşte totul cu un zâmbet. Un „eu” binevoitor şi cu frica (de) şi credinţa (în) Dumnezeu.

El tiempo todo calma..

Şi totuşi, experienţa vorbeşte. Tată, ai avut dreptate – m-a lăsat. Să fie oare că într-adevăr am crescut şi văd altfel lucrurile sau e doar o.. coincidenţă ?! În care, apropo, nu cred. Să fie oare că viaţa e un şir de întâmplări logice (sau mai puţin), pe care le poţi prezice posedând un gram de.. experienţă ?! Să fie totul chiar atât de banal ?.. Urăsc constatarea „ştiam eu!”..

Voi repeta la infinit – sunt o persoană norocoasă.  Printre multele „oportunităţi” cu care m-a înzestrat, Dumnezeu mi-a trimis şi un Iepuri deosebit în viaţă, care e asemeni mierii. Incredibil cum poţi discuta ore în şir fără să-ţi dai seama că au trecut ore întregi.. incredibil câtă pace îţi poate aduce o simplă prezenţă.  Îţi mulţumesc.. pt tot.

**

Mi-am cumpărat un confident de încredere. Ştiinţa avansează şi organismul uman la fel,  deci şi leacurile. Mi-am găsit un leac pt suflet – muzica. De fapt, mereu am ştiut-o şi mi-au lipsit căştile, mi-au lipsit momentele de izolare în maxi-taxi, pe stradă.. Adineaori scrisul mă ajuta cel mai bine, acum însă mă dor mult prea tare buricele degetelor.. să fie oare pt că tapez prea mult ?! Pt că eu.. în fiecare zi îţi scriu, duc un jurnal.. ah, da! nu ştii…

Căştile mă separă şi mă protejează de lume. Iar muzica îmi miruieşte sufletul. Prezint un fenomen straniu sub acţiunea muzicii – mă manipulează după bunul ei plac: ba mă duce într-o euforie absolută, ba îmi generează sângerarea ochilor, pt ca într-o fracţiune de secundă să mă umple de viaţă.. Muzica şi timpul mă învaţă să trec de iarnă şi astăzi soarele şi-a amintit de mine! Îi ador razele, ştiai ?! probabil trece iarna, însă sufletul e încă îngheţat. Mă întreb dacă-şi va reveni vreodată şi dacă va înceta să mai înghimpe inima.. Toţi vor zice „sigur!”. Aşa să fie..

Soluţii

Omul trebuie să înveţe a se teleporta. Nu, nu aberez şi nici nu m-a muşcat vreo gânganie bizară. Poate doar singurătatea, dar cert e că omul trebuie să înveţe a se teleporta. Cât timp pierdem pt drum, încolo şi înapoi ? şi dacă mai ai de făcut câteva drumuri ? Indubitabil, omul trebuie să înveţe a se teleporta. Cât timp, câtă energie şi resurse s-ar fi economisit. Or, câte probleme ecologice şi sanitare s-ar fi rezolvat…

Mda, şi câte companii ar falimenta, da’ nu-i pe asta. Ce simplu ar fi să dai din deget şi să fii acolo unde îţi doreşti or ai nevoie. Riscul ar fi să rămâi pierdut undeva în trecut or în viitor, or între ele. Oare e posibil totuşi ?! Omul trebuie să înveţe a se teleporta…

2 în 1

Urăsc orice tip de despărţire. Fie că merge vorba despre plecarea unei persoane dragi, fie că e sfîrşitul unei relaţii. Urăsc vorbele standarde: „mi-a fost bine cu tine, dar…”; „o persoană mai bună decît tine nu voi găsi” & co. , vorbe pe care totuşi le folosim. O despărţire necesită cuvinte dulci or dure. Nu-mi plac despărţirile pt că lasă în urmă goliciune. Aş prefera să doară mai bine, dar nu… îţi seacă sufletul. Sigur, nu-ţi rămîne decît să ridici capul şi să mergi mai departe, dar cum ar fi mai corect să-ţi umpli deşertul ? şi, cu ce ? Cea mai solitară despărţire este detaşarea de o persoană cu care nici măcar n-ai fost…

Joi am petrecut o prietenă. A plecat în străinătate să înveţe… Despărţire. Noapte pe juma nedormită. Maxi-taxi-ul care s-a lăsat aşteptat. Gara. Şi ea… ce să-i zic ? fiorii pun stăpînire pe pielea-mi arsă de soare. Îmbrăţişări. Lacrimi. Lacrimi care nu vor să iasă din nodul gîtului – şi aici e trafic! (straniu, doar plîng cu ochii, nu cu gîtul. dar… plîng din inimă. de aia probabil). Poze. Îmbrăţişări. Şi iarăşi ea… dar deja la cîţiva metri de mine. Şi pe secundă ce trecea, s-a ajuns la mii de kilometri… Vreau să cred că distanţa nu va afecta prietenia Sfintei Treimi, cum ne spune mama… Ai grijă de tine. Să ai un zbor uşor, liniar şi curat. Să-l avem toate 3. Miss ya.