Ieri a apus un suflet care a cunoscut dragostea. Dragoste în care credea că e pură, reciprocă şi veşnică. Sună hazliu, nu ?! Da, avusese parte de afecţiune reciprocă, însă nu şi dragoste reciprocă. Abia la sfârşit îşi dăduse seama că făcuse algebră superioară: tot aduna unu cu nimic şi găsea doi! – Fusese un apus violet, intens, de zile mari!
Să analizăm.. dragostea – ce reprezintă ? Trebuie s-o simţi, sigur.. în linii generale, dragostea se rezumă la încredere, obişnuinţă, prietenie, sentimentul că fără persoana dată (oricum ar fi ea şi cât de tare te-ar deranja anumite apucături ale acesteia) nu poţi trăi, nu te poţi bucura de succese, iar când ţi-e rău, durerea e dublă. Pe parcurs, dragostea creşte în iubire. Iar acest sentiment e veşnic, adică până la moarte, în cazul nostru.
Acel suflet a murit împăcat, căci simţise dragostea. Deşi n-a fost reciprocă; s-a bucurat că a avut norocul să o întâlnească fiind în viaţă şi a murit cu zâmbetul pe buze. Deşi n-a înţeles multe, s-a resemnat cu gândul că poate cândva, cumva îşi va primi răspunsurile.
Cum se poate schimba o persoană peste noapte ? Cum poate acel sentiment, promis să fie veşnic, să dispară.. aşa, simplu, baţ şi nu-i! ? Uitarea îi este specifică omului, dar.. Promisiunile şi vorbele aruncate în vânt nu fac bine. Deşi la momentul când le zici, într-adevăr simţi că eşti dispus să o faci, trebuie să ai grijă ce tot îndrugi acol’ – mai sunt oameni creduli (lucru straniu în ziua de astăzi, nu ?).
Nenea Marqez m-ar contrazice probabil. El zicea că dacă cineva nu te iubeşte la nivelul aşteptărilor tale, nu înseamnă că nu te iubeşte deloc. Poate. Însă există anumite lucruri care nu se acceptă, nu se fac atunci când simţi ceva atât de magic. Lucru elementar!Îmi tot răsună în urechi piesa „Nicest thing” (Kate Nash) – e atât de naivă şi dulce. E ft fain să ştii că cineva, undeva împărtăşeşte aceste dorinţe, nazuri copilăreşti şi, iarăşi, atât de dulci..
**
Mă tot gândeam că sufăr de o boală a sistemului nervos. N-am halucinaţii, dar uneori par a fi deţinând mai multe personalităţi.
Mi-e teamă să pierd eul meu.. dar n-o voi face – sunt alt om. Sigur că nu mă voi rătăci mai mult. Lecţia a fost învăţată şi a câştigat eul meu lupta – cel puternic, cel care îşi înghite saliva de emoţie şi n-o mai spulberă prin univers. Un „eu” ce întâlneşte totul cu un zâmbet. Un „eu” binevoitor şi cu frica (de) şi credinţa (în) Dumnezeu.
